Nu m-am gândit prea mult la semnificația culorilor în povești până când, întâmplător, l-am descoperit pe Michel Pastoureau și seria cărților despre istoria culorilor:

Roșu – Istoria unei culori incitante

Albastru – culoare fascinantă

Verde – culoare magică

Negru – culoare tulburătoare

---

Prima carte este despre „Roșu – Istoria unei culori incitante”, o călătorie prin secole pentru a descoperi trecutul și simbolismul unei culori.

Interesante sunt asocierile din basmele și poveștile de demult, acolo roșu este asociat triadei roșu-alb-negru:

[ ] În Scufița Roșie: o fetiță îmbrăcată în roșu duce o oală mică de unt alb, mergând spre o bunică îmbrăcată în negru (înlocuită în pat de un lup negru).

[ ] În Albă ca Zăpadă: o regină malefică îmbrăcată în negru îi oferă unei tinere cu pielea albă ca zăpada (părul negru și buzele roșii) un măr roșu, care este otrăvit.

[ ] În Corbul și vulpea: o pasăre neagră cocoțată într-un copac aruncă o brânză albă, care este imediat furată de către un animal cu blana roșie.

Așadar, este clar, roșu are sens numai dacă este asociat sau opus uneia ori mai multor culori.

Spre final, cuvintele autorului mi-au rămas întipărite în minte: „ciudat este destinul acestei culori care a venit atât de departe și care este atât de încărcată de sens, legende și visuri!”

---

„Albastru – Istoria unei culori fascinante”
O culoare nu ,,vine” niciodată singură. Ea nu are semnificație și nu „funcționează ” pe deplin decât în măsura în care este asociată sau opusă uneia ori mai multor culori. (Michel Pasteureau)

O culoare la care nu se uită nimeni este o culoare care nu există (Goethe), iar în ceea ce privește „fenomenul culorii” sunt esențiale trei elemente: o lumină, un obiect pe care cade această lumină, cât și un receptor.

Albastrul nu atacă, ci apără, asigură și aduce oamenii împreună, asocierea între culoarea albastră, calm și pace este veche.

Autorul a tratat relația dintre culori, teoriile artei și practicile sociale.

---

„Verde – Istoria unei culori magice”

Cu mult înainte dr a pictat sau vopsi, omul a observat culorile în natură. Întâi le-a observat. Apoi le-a deosebit și în sfârșit le-a recunoscut. Mai târziu, când era nomad, dar trăia în societate, el le-a dat nume, le-a gândit, le-a clasat. Printre aceste culori […] verdele vegetației era culoarea dominantă. Oare acesta e motivul pentru care verdele e absent din primele palete cromatice concepute și înfățișate de om? … a evitat deliberat să reproducă culoarea ce se găsea din abundență în universul care îl înconjura?

Verdele a ocupat un loc modest în viața cotidiană și în creația artistică până în secolul al XIX-lea, când orășenii au început să se simtă atrași de natură și vegetație. Oamenii caută verdele pentru a se împrospăta, a se însănătoși.

Contrastul culorilor aduce în vedere distincția dintre culorile primare și complementare și ideea că arta se supune științei, deși distincția ierarhică între cele 3 culori primare și cele 3 culori secundare nu are niciun fundament sau justificare, ca și excluderea negrului sau albului din ordinea culorilor.

---

„Negru – Istoria unei culori tulburătoare”
„Probabil că nicio culoare nu este mai discutată și mai disputată ca negrul. „

Timp de aproape trei secole, negrul și albul au fost gândite ca „non-culori” care formează împreună un univers propriu, opus celui al culorilor.

Negrul – culoarea primordială care de la început ( prima istorisire a creației din Biblie) are un statut negativ. Sau, dacă înlocuim planul teologiei cu cel al știintei, negrul apare în Big Bangul inițial, un fel de „materie întunecată”.

Secolul al VII-lea este marele secolul negrului, atât în plan social și religios, cât și în plan moral și simbolic. În nicio altă perioadă europenii nu au fost mai nefericiți. Acest secol, atât de strălucitor pe de o parte (viața la Curte era animată de petreceri fastuoase, iar literatura, artele, științele și cunoașterea în general au înregistrat progrese), este la fel de înspăimântător pe de alta: despotosmul, mizeria, intoleranța religioasă, războaiele, criza economică și demografică, mizeria, foametea, epidemiile de ciumă, ca exemplu.
Teama de animalele negre, foarte răspândită în comunitățile rurale din Europa, vine de la sabat și de la credințele în Diavol, care se desfășoară mai ales noaptea, în întuneric, cu participanți îmbrăcați în negru, cu funingine pe trup etc. Fiarele pădurii, corbii, ciorile cenușii, păsările de pradă, animalele domestice obișnuite, dacă sunt negre, prevestesc nenorocirea, mai ales dacă apar în calea cuiva:
[ ] dacă îți iese în cale o pisică neagră dimineața devreme e un semn foarte rău și e cazul să te întorci acasă și să te culci la loc
[ ] când zărești pe cer ciori cenușii care se lovesc una de alta e semn de mari nenorociri
[ ] tot semn de nenorociri este și când un cocoș negru începe să cânte pe neașteptate
[ ] să mănânci ouă de la cloșcă neagră înseamnă să îți asumi un risc mortal
De aici numeroase proverbe, maxime și expresii ne previn să ne temem de animalele cu pielea/penele negre, dovezi ale credințelor din Evul Mediu. Ele ne arata cât de negativ, neliniștitoare și de malefic e perceput negrul. Conform unei tradiții vechi, negrul poate fi alungat numai prin negru.

Negrul actual a fost revalorizat și modernizat de pictori, apoi de designerii vestimentari și stiliști. Acum, este un negru în același timp sobru și rafinat, elegant și funcțional, vesel și luminos. Pentru mulți, negrul a devenit, de-a lungul timpului, culoarea emblematică a designului și a modernității.

---